Ne aflăm în zodia Sărbătorilor, e vremea poveştilor cu oameni buni.
Băieţelul dădea cu toporul în lemnele îngheţate, apoi le târa la vale, pe povârniş, şi le strângea într-o legătură cât să poată duce-n spate. La sfârşit legă totul cu o funie groasă, de cânepă, şi se aşeză să-şi tragă sufletul.
Nu ştia ce-l chinuia mai tare: frigul, foamea, setea sau rana provocată de topor? Rupse o bucată din paltonul jerpelit şi îşi schimbă bandajul.
Abia îşi mai simţea piciorul, învineţise de ger. Căută prin buzunare: nu mai avea niciun biscuit. De fapt, nu avusese de multă vreme, dar dacă, totuşi, s-a rătăcit vreunul…? Nu, niciunul. Buzunarul e la fel de gol ca şi data trecută când a fost după vreascuri.
Ce-o face bunica? O mai avea lemne-n sobă ori s-a stins focul? Trebuie să mă grăbesc – îşi zise, speriat -, bunica e bolnavă şi nu poate trăi fără căldură. Mai strânse o dată legătura de lemne, se opinti şi – hooopa! – reuşi s-o ridice pe umăr.
Coborî cu băgare de seamă, punând frână cu piciorul sănătos, proptit în faţă, şi sprijinindu-se în cel bandajat. În urma lui, pe zăpada troienită, rămânea o urmă în zig-zag, de om cu mersul chinuit.Or mai fi coricove?, se gândi la marginea pădurii. Ca de fiecare dată când îşi amintea de mere pădureţe în toiul iernii, îi lăsă gura apă.
Vru să lase lemnele jos, să meargă la coricovul scorburos, să dea zapada la o parte şi să dibuiască fructele sub frunzele ruginite, simţindu-le sub călcătură. Aşa sălbatice cum erau, i se păreau mai gustoase şi mai parfumate decât cele mai bune mere din lume…
Hei, dar bunica?, îşi aminti brusc, înainte de a da cu lemnele de pământ. Nu e timp pentru coricove, trebuie să ajung repede, până nu se stinge focul. Se mai gândi şi la ce-i spunea bătrâna adesea: ai grijă, mamă, să nu te prindă noaptea-n pădure, că vin lupii! Băieţelul iuţi pasul cu o forţă neştiută nici de el.
