România, 1951… Ţara se află de şapte ani sub ocupaţie rusească. Literatura publicabilă s-a încolonat fără murmur sub flamura realismului socialist. Poeţii cîntă pe întrecute electrificarea, planul de stat şi prietenia nezdruncinată cu marele vecin de la Răsărit.
Şi în miezul acestui timp, mohorît, amar şi fără orizont, ochii unui tînăr de 18 ani, iubitor al muzelor şi student în anul I al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, se apleacă asupra versurilor unui poet medieval francez, încercînd să le transpună în grai românesc: „Je plains le temps de ma jeunesse” – „Îmi plîng deci anii tinereţii”. Poetul francez era François Villon. Studentul român – Romulus Vulpescu.
În primul an de facultate (am mai povestit cîndva aceste lucruri), Vulpescu şi cu mine eram în grupe diferite şi nu ne vedeam decît în amfiteatru. Într-o zi totuşi, la seminarul de lingvistică al lui Cicerone Poghirc, grupele noastre s-au contopit. Tema zilei: Limbaje tehnice, argouri, jargoane. Prilej pentru Vulpescu să intervină în discuţie, invocînd argoul jobelin folosit de Villon într-o seamă din baladele sale. Paşii poetului francez s-au pierdut în întuneric pe la 32 de ani; tot pe atunci, probabil, va fi trecut şi pragul veşniciei. Romulus Vulpescu a ostenit însă în tălmăcirea lui Villon peste o jumătate de veac. I-a dăruit, vasăzică, poetului mai mulţi ani decît Dumnezeu!
Evenimentul editorial cel mai impresionant al anului 2013 este, cu certitudine, apariţia celor 3 volume ale monumentului edificat de Romulus Vulpescu: Villon, Opera omnia1. Avem de-a face, cum ne avertizează tălmăcitorul în al său Cuvînt liminar, cu „prima versiune românească integrală a scrierilor ilustrului autor medieval francez”. Şi întrucît unii cercetători îi atribuie poetului liric şi paternitatea cîtorva lucrări dramatice, printre care şi vestita Farsă a Magistrului Pathelin, R.V. a tradus şi t
