La sfârșitul lunii noiembrie Uniunea Europeană a suferit un șoc diplomatic puternic. La presiunile Rusiei, Ucraina a refuzat în ultimul moment sa semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană. Acordul fusese descris ca fiind “istoric”[1] și că ar fi putut marca trecerea Ucrainei din sfera Rusiei în cea Occidentală[2].

Aceste descrieri sunt ușor hiperbolizate. Acordul de asociere nu garantează statutul de membru într-un viitor apropiat (Turcia are un acord similar încă din 1963[3]) și nici o aliniere necondiționată la principiile și obiectivele Uniunii. Cu privire la Ucraina ca o piață de desfacere pentru produsele Europene, trebuie ținut minte că PIB-ul Ucrainei este aproape de aceiași mărime cu cel al României[4], iar perspectivele de creștere economică sunt mai bune în România[5]. Pe termen lung, aceste lucruri se pot schimba (având în vedere populația mult mai mare a Ucrainei), însă în momentul de față această pierdere economică este aproape irelevantă.

Serviciul diplomatic UE în schimb ar fi obținut o victorie importantă (una dintre puținele) aducând Ucraina mai aproape de sfera Europeană de influență. Ar fi pus de asemenea mari dificultati extinderii Uniunii Vamale (posibila viitoare Uniune Euroasiatică), iar valoarea simbolică a integrării Ucrainei într-un spațiu de liber schimb occidental nu trebuie subestimată.

Lăsând la o parte implicațiile geopolitice[6], acest episod ridică o altă întrebare: care sunt factorii cei mai importanți pentru a determina modelul de statalitate pe care o țară Est Europeană este mai probabil să-l urmeze; unul mai apropiat țărilor occidentale sau al Rusiei? O comparație între inidicatorii econimici, sociali și politici ai Moldovei și a Ucrainei ar putea da o idee in acest sens.

Comerț:

Uniunea Europeană este partenerul comercial principal al Republicii Moldova (reprezentând sursa a 47% din exporturil