Opţiunea declarată a Danei Dumitriu pentru ceea ce ea însăşi a numit „realism psihologic” (într-un eseu intitulat Ambasadorii sau despre realismul psihologic în care acroşează probleme ale prozei de analiză şi introspecţie), plasează textele prozatoarei pe dimensiunile acestei noi direcţii de evoluţie a romanului, dinamitând modalităţile discursului narativ tradiţional: povestea trecutului, cu ambiguităţile şi feţele sale ascunse, cedează locul povestirii prezentului care singur poate oferi necesarele certitudini. Eseul amintit, publicat în 1976, marchează traiectul urmat de scriitoare: Migraţii (1971), Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980), Prinţul Ghica (I, 1982; II, 1984; III, 1986) definesc o scriitură modernă care depăşeşte limitele livrescului şi ale unui anume manierism de factură analitică, reuşind să ofere de fiecare dată surpriza unor elemente noi pe coordonatele unei naraţiuni cu o formulă proprie.

Cărţile Danei Dumitriu de până la Prinţul Ghica se focalizează pe figurile unor personaje feminine (Dora Iatan, Maria Stănescu, Petra, Ema şi Clara Danielescu, Ghighi Nestorescu), ale căror fapte, drame, opţiuni, gânduri sunt atent urmărite de ochiul analistului, pătrunzând adânc în intimitatea vieţii lor. Eroinele prozatoarei sunt femei în fond singure care îşi trăiesc cu o voluptate dostoievskiană suferinţa solitudinii, căutând şi aflând, în cele din urmă, plăcerea spaţiilor închise. Descoperind acest confort al căderii, Dora Iatan, Ghighi Nestorescu sau Petra Danielescu ajung la ceea ce aş numi iluzia unor deziluzii, o posibilă cale de ieşire din anonimatul unei existenţe întotdeauna egale cu sine. Ca şi domnul Jourdain care făcea proză fără să ştie, personajele Danei Dumitriu trăiesc fără să ştie că trăiesc, prinse într-un joc de oglinzi, care duce la multiplicarea infinită a eu