Personal, n-am mers niciodată pe mâna lui Traian Băsescu. Fiindcă am intuit în personalitatea sa acea atitudine a omului frustrat în copilărie, care a reuşit în viaţă şi vrea să dovedească neapărat întregii lumi acest lucru.

Nu mă întrebaţi de ce a fost frustrat de mic, pentru că nu vreau să mă leg de mici defecte fizice, care, aşa este, nu contează sau n-ar trebui să conteze în relaţiile sociale. Dar ştim cu toţii cât de răi şi cât de cruzi pot fi copiii.

Pentru faptul că a reuşit să devină căpitan de navă merită felicitări. Acesta înseamnă că are potenţial de conducător. În plus, sincer, cred că poate fi felicitat şi pentru că a reuşit să treacă peste mici inconveniente legate de privirea ucigătoare şi de meşa ridicolă şi rebelă cu ajutorul căreia, într-o vreme, încerca să-şi ascundă chelia. Alţii, mai sensibili, s-ar fi ascuns în baie şi ar fi plâns de soarta crudă şi nedreaptă care i-a lovit.

Traian Băsescu însă nu este sensibil, el este hotărât. Şi atunci când rosteşte adevărurile sale, incomode pentru mulţi, şi atunci când spune prostii sau îşi atacă, mai cavalereşte sau mai golăneşte, adversarii politici. De lăcrimat, a lăcrimat de vreo două ori în public, reuşind să creeze scenete de un haz grotesc, însă nici vorbă ca ridicolul care părea uriaş să-l fi doborât. Dimpotrivă, oricare dintre evenimentele, dezastruoase sau încununate de succes, l-au făcut să scoată pieptul la bătaie, după principiul, înainte, înainte cu orice preţ. Chiar dacă „înainte” însemna o schimbare de direcţie la nouăzeci de grade sau, chiar, o buclă prin care s-a întors (ne-a întors) la punctul de plecare.

Atitudinea acesta, din poziţia de conducător, l-a făcut antipatic, dar aceasta nu înseamnă că nu a stârnit şi invidia sau chiar admiraţia multor alegători, comentatori sau politicieni. Poate că unora le este chiar simpatic. Nu degeaba încă pri