Se simte parcă tot mai puţin chef în evocarea şi rememorarea Revoluţiei din decembrie 1989. N-a fost tot timpul aşa, ba devenise chiar obositor festivismul pompos al anilor trecuţi. Timpul a trecut, dramatismul s-a mai tocit, lumea a început să uite, luată de valul problemelor cotidiene, care rămân, în continuare, multe şi grele. Îmi îngădui să nu fiu de acord nici cu unii, nici cu alţii.

Adică, n-am fost de acord cu marşarea pe triumfalismul victoriei Revoluţiei române, ce lăsa în urmă enigme grele, morţi inutile, suferinţe şi nedreptăţi greu acceptabile. Nu sunt de acord nici cu „uitucii", cei care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat şi neagă cotitura istorică a României din `89. Binenţeles că adevărul integral n-a fost reconstituit şi lucrurile nu sunt la locul lor, dar asta este lecţia de istorie pe care fiecare generaţie o trăieşte în felul său.

Am trăit şi eu pe viu acele evenimente, ca mulţi alţi români. N-am înţeles multe lucruri, n-am fost împăcat cu altele, am avut tot timpul o îndoială în suflet. De aceea, deşi am avut ocazia, n-am scris despre Revoluţie şi, mai ales, despre întâmplările personale. Şi totuşi, pentru mine, Revoluţia a rămas vie prin cel puţin trei întâmplări, în toată genuitatea lor, pe care nu le-am dezvăluit până acum decât în cerc restrâns.

"Foamea" era goală

"Foamea" era vestitul tren Timişoara-Iaşi, pe care eu îl luam din Cluj până la Beclean, pentru a merge mai departe spre Gheorgheni (Harghita), unde lucram prin celebra „repartiţie guvernamentală". În seara de duminică, 17 decembrie 1989, pe la ora 9, am găsit un tren complet gol, fără niciun călător, îngheţat şi întunecat. Am străbătut în grabă câteva vagoane în căutarea vreunui om, fără să întâlnesc vreunul şi fără să înţeleg nimic. Am coborât apoi să-l caut pe „naş", întrebându-l despre destinaţia trenului. Acesta m-a privit lung, bănuitor, fă