O întîmplare petrecută în New York, în urmă cu cîţiva ani, l-a determinat pe Umberto Eco să scrie eseul Cum ne construim duşmanul. Discutînd cu un şofer de taxi de origine pakistaneză, autorul povesteşte că acesta l-a întrebat de unde este şi ce populaţie are Italia, iar pe urmă, întrebarea firească a fost: cine sînt duşmanii italienilor, care sînt adversarii istorici, cei care vor să-i omoare? Prima reacţie a lui Eco a fost să nege că italienii ar avea duşmani declaraţi. Totuşi, întrebarea cine sînt duşmanii italienilor l-a provocat pe Umberto Eco să reflecteze la această temă şi să scrie eseul în care demonstrează nevoia umană de a avea duşmani, de a construi duşmani, reali sau imaginari. Scopul existenţei duşmanului este exprimarea propriei identităţi, demonstrarea valorii personale şi, implicit, a propriei superiorităţi. Provocarea a fost lansată. Şi eu, ca român, m-am întrebat: cine sînt duşmanii mei? Cine sînt duşmanii românilor? Şi vă destăinui că nu vă aşteptaţi la ce am descoperit…
Nevoia de a ne construi duşmanul
„A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntîndu-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit.“ (Umberto Eco, Cum ne construim duşmanul, Polirom, 2013, p. 10) Să cunoaştem cine este duşmanul nostru este, aşadar, o bună modalitate de a ne afla propria identitate, cine sîntem, cum ne definim. Acceptînd ipoteza lui Umberto Eco, aceea a nevoii umane de a ne construi duşmanul, vă propun un exerciţiu imaginativ ce constă în trei paşi. Primul pas este să răspundem la întrebarea cine e duşmanul nostru? Al doilea pas, după ce am identificat duşmanul, este să decidem ce facem cu el, iar al treilea pas este, plecînd de la răspunsuri oferite, să reflectăm la cine sîntem,
