Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2013, 484 pag. Cartea aceasta n-a fost gândită ca un memorial. (O spune franc şi autoarea, în primul paragraf al prefeţei). Tragedia e că a ajuns, pe parcursul scrierii, să devină unul. Punctul de plecare l-a constituit un examen de conştiinţă: realizând că, nu o dată, alţii au gândit pentru ea, alţii au luat decizii în numele ei, alţii i-au construit ipostazele personale, Ana Blandiana a decis să inventarieze aceste detestabile situaţii.
A rezultat un repertoriu de aproape cinci sute de pagini, ce subîntinde, chiar dacă nu în ordine cronologică, o întreagă biografie. Surpriza trebuie să fi fost cu atât mai mare cu cât situaţia contravenea unui precept de la care poeta s-a străduit să nu se abată nicicând. Încă de la vârsta debutului, aflăm într-un rând (p. 8), deasupra mesei ei de lucru au vegheat constant cuvintele lui Erasmus din Rotterdam: „să nu te laşi folosit de nimeni”. Folosită, făţiş, Ana Blandiana nu pare să se fi lăsat. Rezultă limpede din carte. Dar manipularea are legităţile ei, înspăimântător de subtile. Ele nu ţin cont de voinţa „victimei”. O eludează, operând de obicei prin învăluire, apelând, tot de obicei, la circumstanţe şi la accesorii de tot soiul. Rareori inamicii declaraţi sunt agenţii manipulării. Ei sunt, aşa zicând, previzibili, iar strategiile lor pot fi, cu ceva tact, dezamorsate. Nu e o noutate, iar Ana Blandiana nici n-o prezintă ca şi cum ar fi: „mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei” (p. 10). Convingerile (fie ele şi etice), cărţile (fie ele şi oneste) au fost, în timp, adevăratele pericole. Faptele, mai puţin.
De altfel, Blandiana nici nu are profilul unui depozitar de întâmplări. În spiritul generaţiei ei (şi, mai d
