În urmă cu 23 de ani au ieșit pe străzile cenușii ale Romaniei mulțime de tineri, care și-au dat viețile proprii în schimbul libertății.Viață pentru libertate înseamnă în acest caz și moarte pentru libertate și sacrificiul suprem pentru un ideal. Sună romantic, ca într-un film, deși – nu știu de ce – n-am reușit să avem un film al acestei ”povești  tragice”, numită Revoluție, mai ales că ne privesc atatea șiraguri de cruci din tăcerea albă a cimitirului, iar de pe cruci ne urmăresc chipurile inocente ale copiilor care așteaptă, parcă, să le împlinim visele. Pană și  durerile părinților au amuțit în acești 23 de ani, îmi pare că nici durerile lor nu se mai aud, deși nu pot să se vindece vreodată. Pană și visele acestor părinți, în inimile cărora s-a instalat pentru totdeauna o rană imposibilă, s-au simțit pierdute, distruse și lovite încă o dată și încă o dată, pe măsură ce timpul a așternut o nedreaptă uitare, iar faptele oamenilor au lovit ”libertatea” și i-au frant aripile născute din sange de copii. În aceste zile ar trebui să fim din nou, zi de zi și clipă de clipă, în propria noastră memorie, în acele zile de coșmar și de fericire, în care istoria s-a scris cu durere, cu pierdere și cu deznădejde. Să stăm drepți în această memorie recentă a conștiinței colective și să-i răsplătim cu recunoștință, cu atenție și cu iubire, măcar cu atat, pe cei ce ”locuiesc tăcuți” în rădăcina nevăzută a libertății noastre. În locul superficialului, a picioarelor lungi, care se răsfață pe ecrane, a urii și a zgomotului infernal pe care ”uratul” existenței îl face, purtand titlul sonor și nemeritat de ”real”, în locul excesului de libertate, care ne îmbie să ascundem valorile și să ne etalăm goliciunile trupești, avem datoria morală să ne întoarcem în amintirile noastre, acolo unde au murit oameni pentru ceea ce noi avem.

Suntem datori să ne ridicăm nivelul de conștiință