Când vorbim despre trădarea intelectualilor, acel concept propus de Julien Benda, ne gândim la dezertări, complicităţi mărturisite sau nu nu, cu forţele anti-democratice. Îl cunosc bine pe Stelian Tănase. Am fost cândva prieteni buni, am colaborat la câteva proiecte, am şi scris împreună despre comunismul românesc cel puţin un studiu. M-a invitat şi am acceptat să fac parte din consiliul redacţional al revistei "Sfera politicii", prima publicaţie politologică din România de după căderea comunismului. Am locuit la el, a locuit la mine.

I-am preţuit mult deschiderea conceptuală şi pasiunea de nestins pentru istoria comunismului. Primul meu interviu după căderea regimului totalitar dat unei reviste din ţară a apărut în "22" în primăvară anului 1990. Era de fapt o discuţie cu Stelian Tănase, pe atunci redactor-şef al celei mai dinamice publicaţii anti-feseniste din România (alături, fireşte, de ziarul "România Liberă"). Titlul spune multe: "Suntem după prima revoluţie, cum va fi a două?" Textul este inclus în volumul meu "Ghilotină de scrum".

În acei ani, Stelian Tănase era realmente un personaj care îi scotea din minţi pe fesenişti. A vorbit în Piaţă Universităţii, era o voce respectată în societate civilă. Era înjurat în presă lui Iliescu şi Român, se scorneau cele mai abjecte mişelii contra să. Între timp, a devenit om politic, a fost deputat, vicepreşedinte de partid etc Apoi s-a îndepărtat de politica activă, a continuat să predea ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, a făcut călătorii de cercetare în Statele Unite, a publicat cărţi remarcabile (ficţiune şi non-ficţiune).

Mai ales după 2004, Stelian Tănase s-a distanţat de foştii colegi de valori şi idei. S-a schimbat în relaţiile sociale, a devenit tot mai interesat de imaginea să de mega-jurnalist de televiziune. L-am invitat să facă parte din Comisia Prezidenţială pen