● Inside Llewyn Davis (SUA, 2013), de Joel & Ethan Coen.

Noul film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis, e o comedie foarte elegantă formal – şi, venind din partea lor, neobişnuit de afectuoasă – despre un folkist (fictiv) din Greenwich Village-ul anului 1961, deloc netalentat, dar loser pînă în vîrful urechilor. Parte din ghinionul lui Llewyn Davis (Oscar Isaac) este că, în 1961, anii ’60 or fi început ei formal, dar numai formal: încă nu s-au transformat în acei ani ’60 cu adieri de revoluţie, în care contraculturile vor căpăta (pentru un timp) proporţii de masă, iar un mod de a trăi cum e al său – fără casă, fără familie, fără maşină, fără compromisuri cu vocaţia sa – va putea fi exhibat, cu mîndrie, ca o alternativă nu doar legitimă, ci şi superioară moral. Împreună cu directorul lor de imagine, Bruno Delbonnel, fraţii Coen evocă o Americă livid-hibernală, încă frigidă, încă refulată. Llewyn doarme adesea pe canapeaua unui cuplu de folkişti căsătoriţi, cunoscuţi micului public ca Jean & Jim (Carey Mulligan şi Justin Timberlake): doi porumbei americani încă cincizecişti – deşi, în cazul lui Jean, curăţenia înfăţişării nu se extinde şi asupra limbajului în care-i cere socoteală lui Llewyn pentru iresponsabilitatea de a se fi culcat cu ea fără prezervativ. La care Llewyn o rupe un pic cu stilul lui obişnuit – bazat pe îndărătnicie tăcută, neagresivă –, ca să se ia de aspiraţiile ei mic-burgheze. Încă şi mai cincizecist-conformist e un militar în permisie (Stark Sands), care, la rîndul lui, cîntă folk, dar în rest nu se abate nici măcar cu o clipire de la robo-corectitudinea lui militară – faimosul său ex-tovarăş de arme Elvis este pentru el „soldatul Presley“; ceea ce nu-l împiedică să aibă mai mult succes decît Llewyn, căruia îi e dat chiar ca exemplu – stilul lui „ajunge la oameni“. Sigur că mai există şi alţi excentrici în afară de Llewyn, dar aceştia