Telefonul sună, dar, undeva în interior, îţi doreşti să nu ţi se răspundă. Probabil că sentimentul acesta n-ar trebui să existe în mintea unui jurnalist, dar el e acolo şi nu poţi să te prefaci că nu există. După câteva apeluri scurte, Dan Roman, bărbatul de 27 de ani a cărui accidentare te-a urmărit toată ziua, răspunde şi începi cât se poate de stângaci dialogul.
- Cum te simţi?
- E o întrebare retorică?
Dan Roman se amuză – atât cât poate un om în situaţia lui – de lipsa de abilitate a reporterului. “Sunt dobitoc!”, începi să îţi repeţi în gând, în timp ce îl asculţi pe omul prins pe patul de spital: “Îmi cer scuze dacă nu o să fiu foarte coerent... mi-au dat calmante, mi-au făcut anestezie...”. Cuvintele fotbalistului au însă limpezime, chiar dacă ies cu greutate din cauza calmantelor.
Rectifici întrebarea stupidă din început şi atacantul te introduce în coşmarul său: “Am momente când râd şi am momente când plâng. Până acum puţin timp au fost şi colegii cu mine, mi-a fost mai bine”.
Ţi-l imaginezi cu telefonul la ureche într-o cameră întunecată de spital şi, involuntar, vorbeşti în şoaptă. Insişti pe momentul accidentări, deşi acel ceva din interior îţi spune că n-ar trebui: “M-am uitat şi eu la picior... Nu ştiu cât urlam de durere, nu ştiu cât urlam din cauza gândului că s-a terminat…că şase, şapte, opt sau cine ştie câte luni n-o să pot să mai joc”.
- Trebuie să fii puternic în momentele astea…
- Ştiu că trebuie...
Fotbalistul pare sătul de încurajări. Are dreptate, cuvintele nu te ajută cu nimic atunci când îţi vez glezna cu atârnă în jambieră: „Depinde cât de puternic va fi organsmul meu, să vedem... nu ştiu!” E obsedat de gândul că nu va mai putea fi pe teren cel puţin jumătate de an şi îngrijorarea e repetată mecanic: “Când mi-am văzut piciorul... mi-am dat seama că e grav, că n-o să mai pot să joc...şa
