Fratele meu, Florin Sechila („doctorul”), la colindat cu ursul, anii ’90
Se apropie vremea colindelor şi a colindatului! Dar oare se mai păstrează această tradiţie? În unele locuri se păstrează şi se transmite din generaţie în generaţie, în altele s-a pierdut în negura vremurilor. Îmi este dor de acele vremuri! Colindam din casă în casă cu mare bucurie, nu contau foarte mult bănuţii pe care îi primeam! Bucuria de a colinda era imensă. Îmi amintesc cum făceam repetiţii cu prietenele mele! Ce sentiment de bucurie şi mulţumire era la sfârşitul zilei de colindat! Apoi aşteptam cu bucurie acasă „urşii”, „caprele”, „steaua”, „plugul”.
Cu câtă bucurie erau primiţi în curtea părinţilor mei băieţii satului, cu plugul tras de cai, deoarece însemna belşug pentru anul nou… Se urau şi se colidau toţi gospodarii satului, care făceau subiectul acelei urări. Pentru toţi însemna încă un semn de mândrie şi recunoaştere din partea sătenilor!
În fiecare an, îmi rugam tatăl să-mi cânte un colind special, moştenire de familie, dacă îmi permiteţi să spun aşa. Un colind învăţat de la bunicul meu, Penu Sechila, din Niculiţel.
Despre bunicul meu, Penu, nu ştiu prea multe, dar fotografiile păstrate în familie îmi spun totul. Era cu adevărat o persoană specială, caldă şi blândă, un om simplu de la ţară, un ciobănaş scund, dar cu talent deosebit. Din păcate, l-am cunoscut doar din fotografii, dar privirea aceea blândă şi caldă te îndemna să nu-l uiţi şi să-l iubeşti.
Penu Sechila cânta la fluier şi compunea pe loc versuri cu şi despre oamenii pe care-i cunoştea şi locurile pe care le vedea. Se număra printre invitaţii principali ai evenimentele culturale din judeţ. Au venit de la Bucureşti să-l cunoască pe ciobănaşul Penu, i-au fost propuse colaborări, dar destinul sau familia destul de numeroasă l-au împiedicat să-şi împlinească destinul. Dar ciobănaşul Penu, bunic
