Acum câteva luni o veste a venit pe toate canalele de presă: Nelson Mandela este pe patul de spital, într-o stare care nu lăsa loc de echivoc asupra finalului, fiind de aşteptat, în realitate, doar momentul în care se va întâmpla acesta.
Din acel moment, a devenit previzibilă o situaţie interesantă: la înmormântare vor veni mulţi lideri politici care reprezintă state ce în politica externă nu se agreează prea mult. După cum spune şi Cassa Locco într-un vestit cântec, vor veni să îşi dea bună ziua „oameni buni şi răi”, cu zeci de păcate, dar care, din diferite motive – de obicei, legate de „aburirea” electoratului – au ajuns în funcţii superioare, demonstrându-şi marea incompetenţă şi / sau ideile proprii legate de statul de drept, economie, regimul fiscal şi politica în domeniul educaţiei.
Momentul respectiv a venit, ceea ce a dus la apariţia tabloului anticipat: da – au venit mulţi lideri, da – unii nu aveau ce căuta pe acolo, da – nu toate statele reprezentate erau şi sunt în perfectă armonie.
Este un moment deosebit, în care printr-un protocol puţin mai „uman, nescorţos” fiecare lider politic îşi aduce aminte că nu este nemuritor, aceasta şi pentru că au de grijă adversarii politici să-i amintească efemeritatea funcţiei. Mai mult, ar trebui să fie conştient că la funeraliile sale nu e necesar să vină zeci de preşedinţi de ţară aflaţi în funcţie, pentru că o glorie etenă, după cum spunea Berlioz odată, este doar aceea care trece de 30 de ani. Eventual, vreun fost coleg de partid va ţine un discurs plat şi de care nu îşi va aduce aminte nimeni şi gata: din pământ eşti şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii merg.
A murit Nelson Mandela, ceea ce a dus la apariţia pe solul sud-african a mai multor lideri politici din diferite state care nu se bucură întotdeauna de apreciere reciprocă. Aici a apărut proble
