Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea de pe buzele celor mai mulţi este: cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc. Întrebarea poate fi însă şi una dezinteresată: cine este, în ultima vreme, acest „actor social“ al protestelor?
Singurul lucru care pare a fi clar în această privinţă este că toţi „ăştia“ sînt împotriva puterii. Doar că această „putere“ se rezumă numai aparent la „jos Guvernul!“ Despre ce „putere“ este, deci, vorba?
DE ACELASI AUTOR Culture matters Identitatea, măseaua şi îngăduiala Despre cuvinte Din nou despre clasa de mijloc Preluîndu-l şi simplificîndu-l pe Max Weber, Robert Dahl a oferit de mult o definiţie devenită clasică: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B nu ar fi făcut altminteri.“ A numit-o o „idee intuitivă a puterii“ – şi poate tocmai de aceea este ceea ce tot studentul la Ştiinţe Politice învaţă încă din primul an. Complementar, activistul Tom Gee defineşte recent contraputerea (counterpower) ca fiind abilitatea lui B de a înlătura puterea de la A. Putem să continuăm şi noi pe această linie explicit „intuitivă“ de abordare a puterii.
Puterea presupune, deci, o clasificare în A şi B. Instituţionalizarea acesteia înseamnă ordine socială. O ordine stabilă a dominaţiei. Sau o ordine „democratică“, stabilind reguli echitabile ale jocului puterii, cu rotaţia puterii şi opoziţiei, şi control al ambelor prin societatea civilă şi diverşi actori legitimi ai revendicărilor. Fiecare însă „la locul său“, într-o competiţie declarat echitabilă pentru putere, pentru a fi sau a avea acces la A.
Atît puterea, cît şi diferitele categorii de contraputere au nevoie, în ultimă instan