La Cafe Cărtureşti Verona a avut loc o nouă întâlnire cu Cartea vorbită a lui Nichita Stănescu (30 martie 1933–13 decembrie 1983), ajunsă azi, datorită celor care îi iubesc necondiţionat poezia şi nu se pot sătura să-l reasculte citind-o, la a cincea ediţie

Albumul Nichita Stănescu, Cartea vorbită a inaugurat în 2003 colecţia „Biblioteca de poezie românească“, seria „Colecţionarul de voci“, într-o formulă editorială sincretică (CD+text ilustrat) şi apare acum, într-o ediţie omagială, revăzută şi adăugită.

Noua ediţie completează aparatul critic (cuvânt-înainte, cronologie şi note) alcătuit de regretatul editor Alexandru Condeescu, cu prefaţa semnată de Florin Iaru, iar autorul machetei colecţiei şi al ilustraţiei ediţiilor anterioare, Constantin Popovici, a refăcut integral comentariul grafic.

Secretul acestui succes editorial, neîntrerupt de un deceniu, stă, neîndoios, în ...vocea lui Nichita Stănescu, aflată pe acest audiobook, ea este personajul principal. Ascultându-l, poţi înţelege mai bine cele trei perioade ale creaţiei sale, cum argumentează poetul Florin Iaru în cuvântul de deschidere intitulat... His master’s voice. Analiza merge de la vocea tânărului Nichita /.../ ce este,

în acelaşi timp, deschisă, optimistă, entuziastă, iubitoare /.../ are încredere în geniul ei şi are în preajmă bucuria unei expresii noi, la vocea din momentul lui de apogeu, când toată suflarea îi cade la picioare, când e zeificat, celebrat, invidiat, implorat, când Nichita desface materia poetică, desface înţelesurile, se joacă, nepăsător, până la vocea din ultima perioadă, cea manieristă, abstractă, imperfectă /.../ pronunţia e şovăielnică, ironică şi complice, bâlbâiala lui e inconfundabilă, e marca fabricii, momentul final când Nichita era aidoma leului în iarnă… Mai mult ca niciodată, vocea, deja uşor dogită, tabagică, tragică, părea mai vie decât om