După aproape trei decenii de scris consecvent, romanul Cei o sută al arădeanului Gheorghe Schwartz se încheie cu al unsprezecelea volum, Agnus Dei (Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2013, 512 p.). Am cumpănit o vreme înainte de a decide că nu este vorba despre un ciclu romanesc, ci despre un singur roman, fie el şi întins pe spaţiul a unsprezece volume. Progresie genealogic determinată, motivată de aplicarea principiului listei, lucrare de analistică istorică fictivă şi colecţie de naraţiuni complementare care aduce aminte, nu dintr-un singur punct de vedere, de O mie şi una de nopţi, Cei o sută împlineşte o operă literară în plină ebuliţie, din care precedentele semnificative nu lipsesc. Romanele Martorul (1972), Pietrele (1978), A treia zi (1980), Spitalul (1981), Efectul P. (1983) sau Om şi lege (1987) sunt flancate de povestirile din Ucenicul vrăjitor(1976), harmsiene din Maximele, minimele (1984), de cele din Castelul albastru (1986), Paranoia Schwartz(1999). Cu excepţia ultimului volum menţionat, toate precedă parcursul amplu al celor unsprezece părţi ale Celor o sută; o operă cu multiple deschideri, care, deşi nu a fost păgubită de receptarea critică, se dovedeşte, deocamdată, deficitar interogată şi frecventată.
În ce priveşte Cei o sută, traseul acestui roman s-a desenat de-a lungul volumelorAnabasis (1988), Ecce homo (1993), Oul de aur (1998), Mâna albă (2000), Vara rece (2004), Axa lumii (2005), Culoarul templier (2008), Secretul Florenţa (2010), Diavolul argintiu (2011), Bastonul contelui(2012) şi Agnus Dei(2013). Avem în faţă cel mai amplu roman românesc dus la bun sfârşit de un autor aparţinând generaţiei ‘70, alături de care stă, cantitativ vorbind, ciclul Zăpezile de-acum un veac al contemporanului lui mai vârstnic, decedat în 2005, Paul Anghel (I: Ieşirea din iarnă, 1981; II: Fluviile, 1980; III: Te Deum la
