Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii (vol. 2). Întuneric şi lumină, Bucureşti,

Editura Humanitas, 2013, 532 pag.

Să spui despre cele 38 de interviuri, cîte au încăput în volumul al doilea din Memorialul durerii , că alcătuiesc un document istoric înseamnă să rosteşti o inepţie. Documentul e în genere o analectă cu probe neutre, adunate de ochiul placid al unui conţopist sadea.

Strîngi un maldăr de note seci şi le numeşti pompos „probe pentru posteritate“, simple hîrţoage mulţumind spiritul meschin al iubitorilor de cazuistică sterilă. Dar aici, în Memorialul durerii, dăm peste mărturii ce-ţi intră sub piele prin anvergura violenţei, paradoxul fiind că în vreme ce detaliile sînt atroce, orizontul de respiraţie al victimelor e precumpănitor religios. E o trăsătură din cele mai bizare să vezi cum represiunea, distrugînd destine, nu le-a putut atinge substanţa duhului, confirmînd regula că suferinţa, atunci cînd cade pe o stofă nobilă, o spiritualizează.

Protagoniştii volumului sunt cele două categorii care s-au opus făţiş plăgii marxismului: partizanii şi deţinuţii politici. Din prima categorie, Lucia Hossu Longin îi numeşte pe luptătorii din Munţii Banatului şi Vrancei, pe cei din grupul „Capotă-Dejeu“, pe răsculaţii din Siliştea, sau pe figurile epopeei din Munţii Făgăraşului. În a doua categorie intră deţinuţii de la Aiud şi Doftana, de la Sighet şi Piteşti, preoţii greco-catolici sau grupul saşilor din lotul braşovean „Biserica Neagră“. Paginile, sunt lugubre, cu neputinţă de a fi citite „estetic“, senzaţia de crispare pe care ţi-o dă cruzimea detaliilor sporind pînă la repulsie.

Un singur exemplu: ţăranul Corneliu Călin, participant la revolta ţăranilor din Siliştea, drept pedeapsă că a distrus tabloul lui Stalin, este vîrît pe întuneric într-o celulă cu opt şerpi: nouă oameni din zece şi-ar fi pierdut minţile, dar ţăr