Trenul se apropia greu de peron.
Parcă mergând de-a buşilea, cu icnete şi oftaturi de om aflat la capătul puterilor. De o parte şi de alta a liniei ferate, singura care fusese deszăpezită în acel orăşel de provincie, nămeţii străluceau sub cerul de onix. Gara era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în preajma marilor sărbători. Trenurile întârziaseră cu orele, din cauza viscolului care le blocase în câmp. Chipurile oamenilor aveau pielea întinsă de ger. Aerul îngheţat ameninţa să se spargă într-o ploaie de sticlă pisată, la primul strigăt care ar fi izbucnit dintr-un piept mai puţin răbdător.
Deşi aşteptasem trenul cu înfrigurare, am făcut câţiva paşi într-o parte, privind forfota pestriţă a gării, înainte de a mă lăsa absorbit de ea. Şi-atunci, în înghesuiala de paltoane şi geci cenuşii, ochii mi s-au oprit asupra unor mănuşi roşii care încercau să-şi croiască drum prin mulţime cu o delicateţe nepotrivită în acea îmbulzeală. Erau ale unei femei tinere, cu părul aproape la fel de roşu, care îi încadra faţa mică şi albă, cu ochi de un albastru pătrunzător. O figură fascinantă, care apăruse de nicăieri. Stătusem câteva ore în gara aceea. Era imposibil să fi fost acolo până atunci şi să nu o fi remarcat. Valul de oameni o purta într-o aparentă derivă, dar ea reuşea, cumva, să se apropie, îndepărtându-se tot mai tare de mine, de vagonul pe care îl căuta. Fluierul şefului de tren a tăiat larma în două: o secundă s-a făcut tăcere, pentru ca apoi strigătele, tropăiturile, sunetul bagajelor izbite între ele să irumpă cu mai multă intensitate. Tras şi împins de puhoi, am găsit, pipăind cu piciorul, scara unui vagon şi m-am săltat în el. Înăuntru, un miros greu, cald şi umed, m-a izbit până în vintre. M-am uitat deasupra uşii primului compartiment şi mi-am dat seama că am greşit vagonul. Înapoi nu mai era drum deschis. Am mers mai departe, printr
