Unde mai strălucește fotbalul nostru mohorît?
La ora asta cînd deplîngem starea fotbalului românesc sub toate aspectele lui; în nopțile astea cînd abia mai avem chef să studiem ancheta Gazetei, să vedem dacă e rost de vreo surpriză și nu e; în secundele zilei de ieri cînd am aflat teribila veste că se lasă cu baraj și la Europeanul din 2016, chiar și pentru echipele de pe locul 3; în fine, într-o atmosferă în care cu greu mai găsim loc pentru un oftat sincer privitor la soarta noastră calcistică,
ei bine, în tot acest timp, la noi, fotbalul s-a dezvoltat amplu și fericit, fără să ne dăm seama. E un fenomen nu zic entuziasmant, dar categoric captivant. Fotbalul s-a impus la noi în politică, în logica și vocabularul oricărui telemeci dintre Putere și Opoziție, în orice talk-show de rating valabil în fața a milioane de spectatori infinit mai numeroși decît la un Corona-Săgeata. Orice politician, orice moderator, orice lucrător cu buzele, dacă vrea să fie pe înțelesul poporului, dacă vrea să fie simplu, eficace și convingător apelează, în logoreea lui, la noțiunile de bază ale sportului nostru rege.
Doar în ultima săptămînă am înregistrat pe toate posturile - indiferent de orientare - următoarele comparații memorabile: președintele se comportă “ca un bătrîn fotbalist care simte perfect jocul și slăbiciunile adversarilor”. Șefii alianței la putere s-au lăsat unul pe altul în ofsaid (și ce e mai simplu de priceput ca un ofsaid, nu?). O eventuală rupere a alianței poate fi asemuită cu o rupere cumplită de ligamente, la noi, fotbaliștii. Blatul fiind, desigur, cea mai frecventă trimitere, ultimul blat ar fi fost cel dintre președinte și șeful Senatului. Autogolurile, faulturile și cartonașul roșu sînt azi banalități.
Precizez imediat că nici una dintre comparații nu a avut un caracter jignitor sau trivial, nu! Ele au folosit doar ca să simplifice și
