Atenţia opiniei publice internaţionale priveşte mai puţin identitatea africană a statului egiptean şi se concentrează aproape exclusiv pe specificul trăsăturilor islamice. Însă, pe această din urmă dimensiune se derulează o serie de trepidaţii diplomatice cu o semnificaţie pe termen mai lung decât ceea ce se întâmplă în luptele de stradă dintre guvern şi opozanţi (fie ei laici ori fundamentalişti). Cunoscut timp de decenii drept o destinaţie turistică, Egiptul a ieşit din umbra politică odată cu primăvara arabă. Protestele de stradă care au înlocuit dictatura viageră a lui Hosni Mubarak au demonstrat cât de superficială era liniştea oferită de regim şi cât de adânci erau neajunsurile socio-economice ale ţării faraonilor. Din acel moment, Piaţa Tahrir a devenit termometrul schimbării care a zguduit spaţiul levantin.

Atenţia opiniei publice internaţionale priveşte mai puţin identitatea africană a statului egipteanşi se concentrează aproape exclusiv pe specificul trăsăturilor islamice. Însă, pe aceastădin urmă dimensiune se derulează o serie de trepidaţii diplomatice cu o semnificaţie pe termen mai lung decât ceea ce se întâmplă în luptele de stradă dintre guvern şi opozanţi (fie ei laici ori fundamentalişti).

Parafrazând un vechi şi adevărat clişeu istoriografic, Nilul nu este numai un dar pentru Egipt, ci şi o servitute. Cel mai lung fluviu al planetei este împărţit de către unsprezece state central-est africane:Tanzania, Uganda, Rwanda, Burundi, Republica Democrată Congo, Kenya, Etiopia, Eritreea, Sudanul de Sud, Sudan şi Egipt. În urma tratatului dintre Cairo şi Imperiul Britanic din 1959, debitul Nilului a fost împărţit între cele două părţi.

După destrămarea colonialismului, Sudanul şi Egiptul vor prelua partea leului (circa 80%), restul fiind divizat între restul naţiunilor riverane. De-a lungul timpului,încercări de a renegocia acordul din 1959