Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii statu-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, indirectă de testare a ipotezei declinului american la margini.
„Și totuși, ce se întâmplă cu adevărat în lume, ce motivează în realitate guvernele? În fapt, globul rămâne un spațiu al compețiilor asupra sferelor geografice de influență, în aceeași măsură în care a fost de secole. Imediat ce acceptăm această premisă, relativ puțin din ceea se întâmplă în lume este cu adevărat surprinzător.“ Sunt câteva rânduri dintr-un articol semnat în vară de Robert Kaplan care par să descrie întocmai provocările care au marcat decisiv politica externă americană în 2013.
Foarte probabil, multe dintre tendințele observate pe parcursul ultimelor 12 luni vor da tonul și vor fixa parametrii ultimului mandat al Administrației Obama. Generic, marea temă este „reîntoarcerea în forță a geopoliticii“, a competiției cu o miză tradițională, geografică, de secol XIX: „geografia este punctul zero și totodată mediul care ne permite să înțelegem istoria, economia, evoluțiile militare și ale politicii. Cu cât înțelegem mai bine secolele XIX și XX, cu atât vom fi mai puțin surprinși de secolul XXI“, ne-a spus Robert Kaplan. Ce altceva sunt multe dintre crizele lui 2013 (bătălia pentru Siria, bătălia pentru Ucraina, tensiunile din Mările Chinei de Sud și Est, reînarmarea poloneză sau antrenamentele NATO de apărare colectivă de tip Steadfast Jazz) decât simptomele unei lumi în care echilibrele regionale de putere capătă, din nou, o simbolistică decisivă? Să observăm doar terminologia în care se poartă astăzi cele mai importante dezbateri, în special în zonele de periferie geopolitică: access-antiacces, rebalansare, pivotare. Până ș
