Jurnalul de repetiții la Julius Caesar întocmit de Cristina Rusiecki este un document important nu doar pentru înțelegerea modului în care piesa lui Shakespeare ajunge să vorbească în acest spectacol modern despre teme importante ale zilelor noastre, pentru analiza lecţiei de regie à la Hausvater, ci și pentru modul cum teatrul timișorean a parvenit să facă față cu brio unui proiect atât de dificil, etalând o echipă sudată, pentru care directoarea teatrului s-a luptat prin ani.
În culegerea de articole pe tema repetițiilor, apărută la Editura Nemira sub îngrijirea lui George Banu (Repetițiile și teatrul reînnoit), Odette Aslan, cunoscut estetician francez, preciza, semnalând importanța repetițiilor: „o operă dramatică nu este un material imediat, ci un teren de explorat“. Cu și mai mult timp înainte, dramaturgul german Heinrich von Kleist vorbea despre „elaborarea progresivă a ideilor unui spectacol“. Or, unde altundeva se poate petrece acest lucru decât în spațiul repetițiilor, de departe cel mai creativ și fascinant moment din istoria spectacolului teatral?
Secolul regiei, care a extins autonomia teatrului, a dat momentului repetițiilor o și mai mare importanță ca loc al genezei și afirmării nu doar a noilor teorii, ci și, mai cu seamă, a regulilor practice de aplicare. Cum, în ultima vreme, nașterea spectacolului de teatru are la origini și o largă comuniune energetică (vezi practica atelierelor lui Andrei Șerban), e posibil ca pe viitor să asimilăm repetițiilor nu doar atelierul de lucru premergător, ci și acel spațiu nedefinibil al creației din care irumpe misterul teatral.
În ciuda acestui complex de indeterminante, repetițiile au intrat în ultima vreme tot mai des în vizorul cercetătorilor, dornici să smulgă artiștilor surprinși în procesul creației secretul acestuia, adevăruri adesea rămase neeluc
