Am citit de două ori ştirea potrivit căreia PNL îl va propune ca preşedinte al TVR pe Stelian Tănase. Mă întrebam dacă nu visez. Este pentru prima oară când acest partid, intrat în alianţe care nu sunt de demnitatea sa, desemnează pentru un post important un om de valoare. Stelian Tănase are o operă (literară şi publicistică) imposibil de ignorat şi este de mult timp şi un om de televiziune ultraprofesionalizat.

În plus, are un trecut demn de respect. În timpul dictaturii comuniste, era un personaj indezirabil pentru autorităţi. Dacă venea pe la Casa Scânteii şi trecea prin diferite redacţii, exact acele redacţii erau vizitate ulterior de un „civil“ care voia să ştie dacă tânărul scriitor n-a tulburat în vreun fel apele. Îmi aduc aminte cum mi s-au cerut în repetate rânduri explicaţii pentru faptul că făcusem aprecieri elogioase în legătură cu manuscrisul primului său roman („Luxul melancoliei“, scris în perioada 1975-1977 şi publicat abia în 1982). Parcă aş fi oferit sprijin unui răufăcător... Stelian Tănase ducea după sine fără teamă, chiar cu un fel de bravadă, această trenă de ostilităţi. Bărbos şi agitat, cu un temperament de revoluţionar sud-american, el dovedea în discuţii – în mod surprinzător – capacitatea de a vorbi raţional şi argumentat, în tradiţia parlamentarismului european. La fel de şocant era şi contrastul dintre stilul de viaţă boem pe care îl afişa şi cunoştinţele sale vaste de sociologie, politologie, filosofie a istoriei. Într-un curiculum vitae (din SLAST, 31 ianuarie 1982) există o listă semnificativă a ocupaţiilor pe care le avusese până la acea dată: funcţionar de bancă, instrumentist în diferite grupuri de jazz şi rock, încărcător într-un depozit de materiale sportive, profesor de ştiinţe sociale.

După revoluţie, eliberat, asemenea unui Gulliver, din reţeaua de interdicţii în care îl prinseseră pigmeii regimului comunist,