Brandul numărul unu al Aradului este pe ducă. De vreo câțiva ani buni, statusul (ca să vorbim în termeni internautici) „Bătrânei Doamne” este același, fără să miște cineva vreun deget. Și aici vorbim despre arădeni, fiindcă, orice s-ar zice, doar locuitorii acestei urbe și chiar ai județului sunt direct responsabili pentru halul în care a ajuns UTA. Baronul Francisc Neuman a înfăptuit acest club din sudoarea și pentru distracția de weekend a arădenilor și ni l-a lăsat moștenire. Iar comunitatea tot ce trebuia să facă era să-l îngrijească și mai ales să nu-l înstrăineze cu totul.
Sigur, e greu pentru o formație cu șase titluri de campioană și două Cupe ale României să rămână mereu la nivelul cu care și-a obișnuit susținătorii, dar de aici și până la postura jenantă în care a ajuns teamul din Calea Aurel Vlaicu e cale lungă. Până și marile grupări ale Europei au avut suișuri și coborâșuri din punct de vedere sportiv și chiar financiar, însă despre faliment nu s-a pus cu adevărat problema. Și asta pentru că de fiecare dată a fost cineva să oprească căderea, să echilibreze balanța, să realizeze cu adevărat ce impact ar avea naufragiul.
În Aradul zilelor noastre, în afară de câțiva suporteri care gândesc și simt alb-roșu, indiferența e la ea acasă. Iar ea se traduce și prin lamentări și căutarea unor vinovați falși. Mulți susțin că Marțian e mincinos, că ne-a amăgit cu un proiect de milioane de euro și a ajuns să se uite și la 1.000 de euro. Mulți alții spun că Giovanni Catanzariti e „călăul”. Italianul i-a dat clubul lui Marțian și oricum îl dusese deja de două ori în pragul colapsului. Afirmații adevărate, dar și suficiente?
De ce nu se întreabă arădenii de ce comoara lor fotbalistică a ajuns pe mâna lui Catanzariti și apoi a lui Marțian? Am făcut ceva în privința asta? Ne-am făcut auziți în momentul în care banii de la bugetul local pentru UTA s