Eşecurile Franţei lui Hollande sunt veşti proaste nu numai pentru cei care iubesc Franţa, ci şi pentru toţi cei care văd în integrarea europeană o şansă unică pentru ţări ca România.

Anul 2013 a confirmat temerile şi a in­fir­mat speranţele celor care aşteaptă multe de la Franţa şi văd în „cuplul“ franco-ger­man cheia continuării construcţiei eu­ro­pene. De aici încolo, pă­re­ri­le sunt împărţite cu pri­vire la responsabilităţi. Pen­tru unii, principala res­pon­sa­bilă este o Germanie ego­istă condusă de Angela Mer­kel, o Germanie care vrea să-şi impună un model greu de exportat. Este adevărat că în ultimul an cancelarul german s-a concentrat pe obiectivul realegerii sale. Iar „salvarea“ monedei euro pare să se da­toreze eforturilor Băncii Centrale Eu­ro­pene, eforturi care au stârnit critici din partea germană. Totuşi, victoria re­mar­ca­bilă a Angelei Merkel, punerea pe picioare a unei mari coaliţii cu social-democraţii şi, nu în ultimul rând, creşterea econo­mi­că insolentă a Republicii Federale con­fir­mă rolul modelului german de motor al Eu­ropei. În acest timp, Franţa a mai pier­dut un an: creştere aproape nulă, un şo­maj mai mare ca anul trecut, un sen­ti­ment general de dezabuzare şi o pierdere gra­vă de autoritate a preşedintelui Hollande.

Chiar dacă a devenit un clişeu să critici Franţa exaltând Ger­ma­nia, trebuie spus că 2013 a adus noi argumente în favoarea aces­tei atitudini. Anul trecut, so­cia­liştii francezi au câştigat alegerile pre­zi­denţiale şi legislative cu un discurs foarte critic la adresa modelului german şi la ati­tudinea presupus prea umilă a preşe­din­telui Sarkozy faţă de Merkel. În plus, Hol­lande, devenit preşedinte, a pariat aproa­pe până în ultimul moment pe o alter­nan­ţă la Berlin. Această greşeală care frizează ignoranţa ne este utilă pentru a înţelege cri­za de leadership de care suferă pr­eşe­dintele francez.