În munte, există un moment al nopţii de iarnă când pădurea pare că vrea să vorbească.
E o poveste spusă de ea sau de fiecare copac în parte, de sute de ori, şi de fiecare dată nu reuşeşti să o înţelegi, sau o înţelegi, dar nu ai cum să o spui mai departe, pentru că nu o poţi pune în cuvinte. A rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada în care mă afund până la genunchi, captivă cumva în stratul alb şi greu ce îndoaie crengile fagilor. Respir odată cu gerul albeaţa sticloasă a muntelui, tăcerea lui ce îmi ajunge, îngheţată, direct în plămâni. Undeva, dedesubt, pământul se odihneşte. Am trecut de Pârâul Popii, mai avem un pic şi ajungem la Mermezeu, cătunul de sus. Moş Vălean se opreşte şi reia cu aceeaşi voce şoptită: "Nu mai avem mult, cam pe aici ar trebui să fie. Măi copile, n-o să-ţi pară rău de drumul ăsta. Aşa frumuseţe nu ai cum să vezi la oraş! E iubita mea, drăguţa mea! Nu zic, poate că noi trăim izolat în satul ăsta, ce-am mai rămas, câteva familii, şi alea ca mine, de-o persoană. Dar eu tot îndrăgostit sunt de ea, de când eram ficior! S-o vezi numa'! Se-arată încet, încet, nu deodată. Numa ce îi vezi chipul luminos cum se ridică aşa, câte un pic, de se-nfioară tăte în jur. Nu există lucru mai minunat pe pământ".
Câţiva paşi numai şi am ajuns. În urma noastră se vede acum valea albă, rotunjită de ninsoare. Luminile mici, gălbui, sunt probabil de la casele risipite ale Homorodului, satul dinspre Mureş. În dreapta, sunt crestele albe peste care se ajunge la Bozeş, iar în stânga e Coasta, versantul înalt al unui munte. Deasupra lui, cerul este imens. Miliardele de stele se văd atât de clar, încât ai senzaţia că sunt vii, că te privesc cu un ochi fermecat. "Cine poate să ştie, mă, copile, treburile astea?", îmi răspunde bătrânul la întrebarea mea, "poate c-or avea şi stelele, şi lupii, şi pădurea, Crăciunul lor.
