La 24 de ani de la Revoluție, redactorii AC își amintesc cum era pe vremea lui Ceaușescu.
Directorul liceului meu era mic, îndesat și mereu încruntat. Un fel de pitbull mioritic. La 60 de ani nu uitase apucăturile din tinerețe, de fost boxer. În fiecare dimineață ne aștepta în ușa vechii clădiri și ne trăgea câte o scatoalcă dacă aveam șapca strâmbă sau ne lipsea matricola de pe braț. Când abaterea era mai gravă, sporea și pedeapsa. Într-o dimineață a dat o tură de teren de baschet împreună cu un tip dintr-a doișpea care îndrăznise să vină cu un cercel înfipt în ureche. Poate că tipul n-ar fi dat chiar o tură, dar n-avea încotro, căci directorul îl propulsa de la spate, dându-i șuturi în cur cu o cadență de Kalașnikov. Bătaia era ruptă din Rai, chiar dacă tovarășii nu credeau în reședința lui Dumnezeu și-a celor drepți.
Printr-a doișpea mi s-au urcat și mie gărgăunii la cap și mi-am lăsat părul să crească. Dacă aș fi venit cu șapca de acasă mi-ar fi stricat onduleurile, deci nu se făcea s-o mai port. Am vorbit cu un coleg să ajungă el mai devreme și să mi-o arunce pe fereastra liceului, înainte de confruntarea cu directorul. La schimb îi dădeam câte două Eugenii la fiecare trei zile. Moda cere sacrificii, întrebați-l pe Bote dacă nu credeți!
A mers o dată, de două, de treizeci de ori. Cu fiecare zi îmi creștea și părul și încrederea în metoda mea. Dar, în final, mi s-a înfundat. Într-o dimineață stăteam sub fereastră și aruncam cu pietricele în geam, dar nu primeam nici șapca, nici vreun răspuns. Să mă duc la intrare fără acoperământ nu-mi surâdea, fiindcă mi-o luam de la boxer- și pentru șapcă și pentru, deja, întârziere. Fereastra era la vreo doi metri și ceva înălțime. Am ajuns cu greu la pervaz, am deschis ușor canatul și mi-am strigat duios prietenul: „bă, Florine!”. Nimic, liniște ca-n cavou. Nu vedeam decât tavanul în care pâlpâia un tub de neon
