Singura mişcare pe scena politică este descompunerea.

Ca în fiecare an, în pragul iernii astronomice, preşedintele de onoare al Partidului Social Democrat, Ion Iliescu, îşi strânge copiii de suflet în miezul evului aprins pentru a le povesti despre revoluţia permanentă din decembrie 1989. Chiar dacă a repetat povestea revoluţiei din decembrie de atât de multe ori încât a ajuns să semene cu Revoluţia bolşevică din octombrie şi puţini îl mai ascultă fără să caşte de plictiseală, Ion Iliescu vine, în fiecare an, ca Moş Crăciun, cu sacul încărcat de poveşti de adormit nepoţii şi cu sfaturi pentru părinţii acestora. Uneori este aplaudat, alteori huiduit, dar privirea lui încă îi mai meduzează pe adversari. Este o statuie vorbitoare pusă la festivităţi în capul mesei de partid, pentru a exploata nostalgiile şi trainica relaţie sentimentală urzită între victime şi agresorii lor. Nu e o întâmplare că aceasta este definiţia întregii politici româneşti din ultimele două decenii jumătate. La urma-urmei, mai bine decât foamea şi teroarea din perioada comunistă.

Ropotele de aplauze, pupături şi sânge care dau strălucire biografiei lui Ion Iliescu provin, în mare măsură, tocmai de la cei ciuntiţi de acesta. De la cei cărora marele politruc le-a mărunţit existenţa sau i-a lăsat orfani de memorie, la cei pe care i-a amputat de aspiraţii şi şi-a făcut complici. A fost mereu un preşedinte pentru liniştea generală. Aşa se explică de ce, dacă aduni o sală de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, se găsesc destui să se agaţe de el înlăcrimaţi de adulaţie şi să-şi verse din nou sângele pentru el, de data asta aplaudându-l până-şi zdrelesc palmele. El i-a învăţat pe români că, într-o societate multilateral dezvoltată, etica poate dispărea în salturi cuantice când amnezia este bine remunerată. Este o lecţie pe care au deprins-o (dacă n-o ştiau deja din cur