Regatul
Radioul era un submarin rusesc cu clape de pian, deasupra lui era o păpuşă mică, verde şi urâtă. Îl păzea, probabil, doar era atât de greu să te scufunzi seară de seară pe sub unde şi frecvenţe, ca să prinzi frânturi din vocea plină de purici a lui Neculai Constantin Munteanu. Păpuşa aia era un spion deghizat, puricii erau fabricaţi în laboratoare secrete şi se numeau "bruiaj", iar ceea ce căutam noi era o insulă numită Europa Liberă. Pe insula asta se ajungea al naibii de greu, trebuia să navighezi cu dibăcie prin porturi străine, să asculţi toate limbile pământului, să schimbi cu repeziciune frecvenţa când naufragiai în mările cu sâsâieli şerpeşti şi ţipete de vârcolaci, hărţi nehaşurate ale oceanului de unde, în fine, trebuia să tot roteşti butoanele submarinului, pentru ca, într-un târziu, să auzi ecoul ceţos şi slab din Rapsodia Română, codul secret al insulei, semnul magic că ai ajuns aproape. Pe ţărmul ăsta ascuns, despre care nu aveai voie să vorbeşti la şcoală, trăiau nişte oameni liberi care spuneau adevărul. Tatăl nostru, carele era pe pământ, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, era un om rău. Asta se spunea acolo, la Europa Liberă, iar pe Lunca Siretului începeau să pâlpâie felinarele, strada se golea, se umplea de noapte, umbre şi iarnă, în blocuri se aprindeau luminile, iar eu plecam de lângă submarin, lăsam păpuşa verde şi pe Uca să-l păzească şi intram în Titanic. Aici era cald şi bine, potriveam pernele, miroseam cearceaful, trăgeam plapuma până la nas, vorbele lui Neculai Constantin Munteanu se amestecau încet, deveneau o şuşoteală moale, aţipeam. Dimineaţa, submarinul rămânea tăcut, o cutie mare, uriaşă, păzită de o păpuşă mică, verde şi urâtă. Uca îmi zâmbea, îmi spunea "bună dimineaţa", mă gândeam că nici în noaptea asta nu ne-am izbit de vreun aisberg, că Titanicul a plutit liniştit pe o mare fără vise, mă gândeam că
