Am spus că nu mai vreau să scriu despre politică, până la sfârşitul anului; din nefericire, ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută nu poate lăsa indiferent pe nimeni, pentru că atâta prostie şi rea intenţie nu am mai văzut de mult la clasa politică românească. Iniţiativa unor parlamentari buimaci (sau, cine ştie, foarte interesaţi) de a schimba Codul Penal şi de a promova o lege a amnistierii a declanşat o adevărată tornadă. Aceşti prestatori de servicii, trimişi să muncească în folosul naţiei, îşi permit să nască o lume disperată, în beneficiu propriu, fără obligaţia de a respecta legi, fără să dea socoteală pentru banii pe care îi încasează sau îi manipulează, în folosul şi spre eliberarea tâlharilor, interlopilor, traficanţilor. Cu ajutorul binevoitorilor, furtuna nu s-a oprit la Nădlac, ci a stârnit toate cancelariile „prietene” din occident, ba chiar şi de dincolo de Atlantic. Situaţii obişnuite, ăştia abia aşteaptă să ne mai dea câte o scatoalcă, în timp ce plănuiesc ce ar mai putea lua de la noi. Cu ce nu mă pot obişnui este comportamentul nostru, lipsa de respect pentru persoana umană, pentru lege, pentru instituţiile statului, pentru abordarea civilizată a aproapelui nostru. Când glasul raţiunii este orbit de ura politică, dezbinarea, răutatea, şantajul, duşmănia, controlează societatea omenească de sus până jos. De unde atâta ură? Citeam zilele trecute câteva poezii triste ale Magdei Isanos; reproduc două strofe din „Murim… ca mâine”:

„Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viaţa e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles

şi trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori şi nu zâmbim,

noi, care-aşa de repede murim.”

Unii aleg banii, alţii aleg puterea, spunea personajul principal, interpretat de Kevin Spacey, din