Dorinta lui Victor Ponta de a comasa Muzeul Satului cu Muzeul Taranului Roman, dincolo de absurditatea ideii in sine si eventualele interese imobiliare care stau la baza initiativei, exprima cel mai bine tendinta generala a politicii Guvernului.
Pe masura ce vointa de putere a lui Ponta creste si capata accente din ce in ce mai discretionare, se manifesta tot mai zgomotos si dorinta sa de a comasa, exclude si/sau interzice orice i se opune.
In cautarea legitimarii cat mai rapide pe plan international si castigarii a tot mai multa putere in plan intern, Ponta si-a activat, fie si inconstient, instinctele de suprimare si excludere a ceea ce incepe sa se formeze drept viitoarea Opozitie. Fie ca este vorba despre protestele din strada, de la Pungesti sau Rosia Montana, fie ca se indreapta spre partenerii de guvernare, mesajul actiunilor lui Victor Ponta si ale PSD este unul singur: noi suntem la putere si doar noi decidem ce se face si ce nu. Restul trebuie sa se obisnuiasca si sa invete sa suporte.
Alunecarea nu este o premiera, ea a acaparat aproape toate guvernele care au avut sprijinul unei majoritati parlamentare sigure si stabile. In interiorul USL vedem cum PSD nu stie ce sa mai faca sau sa spuna ca sa-l determine pe Crin Antonescu sa rupa pactul. In Guvern, Ponta e gata sa ia toate deciziile necesare pentru a-i motiva pe liberali sa iasa de la guvernare.
Inmultirea problemelor economice, aglomerarea si ciocnirea tot mai multor interese pun insa Partidul Social Democrat in fata unei dileme din care nimeni nu a iesit usor: sa mearga mai departe cu o majoritate confortabila, asumandu-si totodata riscul unor permanente frictiuni, sau sa taie pisica, sa ia partea leului si sa mearga mai departe cu o majoritate de conjuctura, pe modelul PDL din 2010-2012 sau PNL din 2007-2008.
Cum ruptura USL pare a fi doar o
