Un comentariu apărut azi în New York Times face o comparaţie între regimurile autoritare din America de Sud şi tendinţele autoritare europene şi se întreabă dacă nu cumva „Se întoarce fascismul în Europa?”. Articolul se referă la suspecţii de serviciu în astfel de cazuri, Frontul Naţional, Marine Le Pen, Geert Wilders, Zorii Aurii din Grecia sau Jobbik, în Ungaria. Dar oricât de îngrijorătoare ar fi ascensiunea unor astfel de partide, pericolul revenirii totalitarismului în Europa nu vine în primul rând de la aceste formaţiuni, care sunt, de altfel foarte diferite între ele sub aspect ideologic, şi a căror alăturare este ilicită. Pericolul vine din indiferenţa faţă de sau chiar întoarcerea ostilă împotriva valorilor liberale şi rinocerizarea societăţilor care sunt cuprinse de febra totalitară. Am amintit săptămâna aceasta de mişcarea Forconi din Italia, un amestec heteroclit de socialişti, anticapitalişti, naţionalişti, neofascişti, sindicalişti, studenţi, suporteri ai echipelor de fotbal, fermieri şi antreprenori uniţi de singură cauză: răsturnarea ordinii democratice tradiţionale (respingerea tuturor partidelor). Dacă vă sună foarte similar cu „USL=PDL= aceeaşi mizerie” e din cauză că este foarte similar. Această revoltă difuză şi „apolitică” ce revendică „restituirea puterii către popor” este mediul în care se nasc mişcările totalitare. În pofida a 70 de ani de mistificare a istoriei, fascismul nu este opera unei conspiraţii capitaliste, este un fenomen esenţial de stânga iar liberalii italieni, atâţia câţi au mai rămas, au dreptate să vadă în această revoltă indistinctă repetarea mişcărilor sociale care l-au adus pe Mussolini la putere. Cea mai puternică dintre caracteristicile acestei mişcări este respingerea drepturilor şi libertăţilor individuale în favoarea unor forme sau altora de drepturi colective sau sociale. Spre deosebire însă de stânga social-democrată