Am fost dintotdeauna o mare iubitoare de animale, pe care bunul Dumnezeu le-a creat pe pământ, şi am înţeles din copilărie că toate au un rost al lor, pe care nu-l putem ignora.
Mai dragi dintre toate mi-au fost câinii, cu ochii lor blânzi şi credincioşi. Atât de mare a fost suferinţa provocată de dispariţia bătrânei mele căţeluşe, Gipsy, încât mi-am spus că nu voi mai creşte niciodată un câine. Asta până când am văzut-o pe... Cara - un ghemotoc mic, pufos şi negru, doar de două săptămâni, care se născuse într-un cuib de cinci puişori, prea mulţi pentru ca mama lor atât de mică să-i poată hrăni pe toţi. Atunci, am luat-o în palmă şi mi-am spus: "O voi hrăni cu pipeta!". Cara a devenit astfel un membru îndrăgit al familiei mele, dar toţi copiii cresc şi căţeluşa mea a ajuns şi ea mămică. Ne bucuram împreună de minunile muntelui, la Buşteni, la fiecare sfârşit de săptămână. Aerul curat, libertatea, i-au dat o poftă de viaţă atât de grozavă, încât a pus ochii pe un câine maidanez, foarte prezentabil de altfel, dar, din păcate, de talie mult mai mare decât ea. Puişorii ei nu s-ar fi putut naşte niciodată şi i-ar fi primejduit chiar viaţa. Singura soluţie era sterilizarea. Gândul de a o pierde era insuportabil, aşa încât am fost de acord. Postoperator au apărut complicaţii în urma cărora s-a pornit o hemoragie ce nu mai putea fi oprită. Cara intrase în şoc hemoragic. La ora unu din noapte, împreună cu fiul meu, am alergat la un cabinet veterinar, unde medicul de gardă ne-a spus că nu o poate opera singur. Plângând, priveam neputincioasă trupuşorul plăpând, din care sângele şi viaţa se scurgeau încet, încet. Îi apăsam cu disperare abdomenul cu ambele mâini, încercând să opresc hemoragia. Nu ştiu cât a trecut... cinci, poate zece minute de căutări înfrigurate ale unui medic di
