Monika Puiu a ajuns pentru prima data in Bucuresti in septembrie 1988. Avea un contract de munca de sase luni si venise cu gandul sa ramana in Romania maximum 18 luni.
Cunoscuse un roman, la ambasada Romaniei din Viena, care ii fusese chiar simpatic, si isi aducea aminte despre o emisiune la un post austriac de televiziune in care o femeie din Romania povestea despre modul in care sunt distruse satele.
Oamenii erau luati din sate si duse in blocuri construite de regimul Ceausescu. "Tin minte ca am ramas impresionata atunci", povesteste Monika Puiu.
"Eram angajata unei companii de import-export specializata in comertul de tip barter. Jobul meu era sa cumpar masini si unelte din Romania si sa ofer in schimb portocale si lamai. Atunci cand am fost trimisa in Romania ma gandeam ca va fi o adevarata provocare si ma pregatisem sa ajung intr-o tara ca in Africa de Est sau Asia. Europa de Est nu era un 'target' pentru mine pentru ca stiam ca afacerile se fac la 'un pahar de alcool', iar eu nu beau alcool.
Atunci cand a aparut postul in Romania nu am vrut sa merg, la inceput. Dupa doua luni, nimeni nu voia sa mearga si atunci am cerut sa plec eu. Seful m-a sfatuit sa nu ma duc, din cauza conditiilor de trai, dar cu cat imi zicea mai mult sa nu plec, cu atat voiam mai mult sa plec. Am aterizat in Bucuresti cu o singura valiza si am asteptat camionul cu utilaje de la firma", ne-a declarat Monika Puiu.
A ajuns in Romania in plina "glorie" comunista, cand mentalitatea directorilor de companii nu a ajutat-o deloc sa faca afaceri. "Nimeni nu voia sa lucreze cu un partener nou, chiar daca era vorba despre o firma austriaca mare. Oamenii erau politicosi dar distanti. Mergeam de la o companie la alta, incercam sa-i fac pe oameni sa accepte ce le ofeream. In primul an i-am spus directorului general al companiei mele ca nu vede
