Bucureşteanul din toate timpurile, mult mai ataşat de valorile satului de unde provenea, s-a simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului, păstrând cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi. Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămânând să coexiste cu cele tradiţionale. Despre toate acestea vor vorbi istoricii Dan Falcan, Călin Hentea şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă începând cu ora 11.00 de site-ul adevarul.ro.

Că vorbim de secolul XIX sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar mai cu seamă de bucurie şi petrecere.

Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, iar alţii mai puţin, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curăţenia generală a casei (fapt consemnat şi de călătorii străini veniţi la noi, exemplu fiind Paul Morand), pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor şi prepararea mesei de sărbătoare.

Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi câte şi mai câte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mâncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cârnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”. Dulciurile erau şi ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar şi cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele şi sarailiile care urmau să împodobească masa de sărbătoare erau scoase aburinde şi răspândind o aromă ameţitoare din cuptoarele încinse. Copii aveau şi ei preocupăril