Plutea în aer o tensiune, o încordare, la nivelul “naționalei” după ce Comitetul Executiv, la îndemnul lui Mircea Sandu, l-a numit pe Iordănescu director tehnic al FRF, adică șeful tuturor tehnicienilor echipelor reprezentative. Automat și al lui Pițurcă.
Cum selecționerul, recunoscut pentru orgoliul lui ieșit din comun, a avut grijă să se asigure prin contract că va răspunde exclusiv în fața Nașului, a acestuia și a nimănui altcuiva, cu siguranță că numirea lui Tata Puiu l-a prins pe picior greșit. El
însuși declara nu demult, cu toată seriozitatea, că “Iordănescu n-are cum să-mi fie șef vreodată”!
Se anunța, deci, un joc de-a șoarecele și pisica. În condițiile în care și lui Iordănescu îi place să aibă ultimul cuvînt, se anticipa că vor ieși scîntei, chiar scandal, dacă unul dintre cei doi nu-și va călca pe suflet și nu-i va propune celuilalt, fie și numai pentru salvarea aparențelor, să bată palma. Să fumeze pipa păcii.
Spre lauda lui, Tata Puiu s-a comportat boierește. După ce a explicat că nu s-a înscris pentru președinția FRF ca să-și respecte promisiunea de a nu lupta împotriva Generației de Aur, implicit, de a nu-l concura pe Gică Popescu, Iordănescu a precizat că “din punctul meu de vedere, sînt prieten cu Pițurcă, sînt coleg cu Pițurcă, am colaborat bine cu el și voi colabora”.
A adăugat în glumă că “dacă n-o să ne înțelegem în federație, o să ne înțelegem ca vecini (n.a. ambii locuiesc în Pipera), îl chem la mine, îi dau o bere și vorbim”.
Puțini mizau, între care și subsemnatul, pe o asemenea deschidere din partea celui care, în calitate de “principal”, l-a antrenat pe Pițurcă în Ghencea între 1986 și 1989. Deși părea plauzibil ca, mai vîrstnic cu 6 ani, Iordănescu să arate un plus de îngăduință, nu credeam, sincer nu credeam, că va reacționa atît de cordial, de binevoitor.
Apreciam că va tatona, că va aș
