La aproape un secol de la dispariţia lui, Ioan Slavici rămîne, probabil, clasicul cel mai puţin cunoscut din literatura română modernă. În pofida faptului că ediţiile din cele mai semnificative opere literare ale lui nu au lipsit și, chiar dacă a beneficiat și de monografii, Slavici rămîne mai departe prizonierul clișeelor și al unei restituiri critice dezechilibrate. Spre a repara, în parte, acest neajuns, beneficiind și de existenţa ediţiei critice realizate de D. Vata maniuc, prozatorul și exegetul Lucian Vasile Szabo a dat la iveală o cercetare despre Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii (Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2012, 272 p.). Cercetarea pornește de la premisa – întemeiată – că Slavici a rămas în bună măsură necunoscut în calitatea lui cea mai importantă după criteriul continuităţii în activitate și după cel al producţiei scripturistice: aceea de gazetar. Drept urmare, monografia lui L.V. Szabo încearcă să jaloneze – după un model teoretizat și aplicat, la noi, iniţial de Cornel Ungureanu – geografia literară a publicistului (și nu, de astă dată, a „beletristului“). Cincizeci de ani de practică jurnalistică (1871-1925), în Imperiu, ca și în Mica Românie, la Iași, București, Sibiu, Arad, Oradea, în pagini vădind în mod consecvent „intense preocupări și solide cunoștinţe în multiple domenii, de la antropologie la pedagogie, de la economie politică la practicile esoterice“ (Dumitru Micu), au făcut din Slavici, alături de Eminescu și de Maiorescu – așa cum observa Sara Iercoșan –, unul dintre triumvirii care, „prin eforturile lor asociate, să găsească răspunsuri, de cele mai multe ori adecvate, cel puţin în privinţa culturii și literaturii, numeroaselor solicitări ale momentului istoric“. Rezultă de aici ceva cu totul neașteptat: că fie și așezînd în paranteză, pentru o clipă, succesele beletristice ale lui Slavici, din domeniul