„Soft-core elderly ladies“, femeile sensibiloase de o anumită vârstă, sunt o temă veche a istoriei artei, un laitmotiv.
Să vorbim despre bărbaţi... Despre Van Gogh, de exemplu.
Am citit dialogul dintre Adrian Ghenie şi Navid Nuur, punct de pornire haios în felul lui pentru On the Road to... Tarascon, expoziţia lor la galeria Plan B din Berlin. Fără să fi putut vedea expoziţia, înţeleg că dialogul, relaxat, îl redă pe Vincent van Gogh lui însuşi, dezgroapă autenticul din spatele poveştii comercial-dulcege, ca să recupereze tenebrosul, sufletul lui profund religios şi inadaptat, mistic şi sacrificial. Adevărul vieţii lui trebuie smuls de sub mitul edulcorat, boem şi superficial, confecţionat de sistemul artei moderne, mit care a făcut şi va face mereu ravagii printre acele „soft-core elderly ladies“ care iau cursuri de pictură, definitiv extaziate în faţa Florii-soarelui. Sunt cel puţin doi Van Gogh, unul autentic şi altul culturalizat, primul e abisal, celălalt duios. Specialiştii vor fi scandalizaţi, dar „un artist ca să devină artist, trebuie să ucidă Van Gogh-ul din el“ (Adrian Ghenie). Excelent spus, de comparat cu felul în care Virginia Woolf vorbea despre artistele femei: ca să devină artiste (scriitoare, în termenii ei), ele trebuie „să ucidă Îngerul din Casă“.
Problema e, ca artist, pe care dintre cei doi Van Gogh să îl ucizi? Presupui că pe cel dulceag, fals, împăiat, ca să-l descoperi în tine pe cel autentic, dark. Chiar dacă lucrurile sunt arhicunoscute, dialogul Ghenie-Nuur are o anume prospeţime, mai ales prin felul în care cei doi ating cu precizie punctul de contact între „realitate“ şi mit, vrând să o salveze pe prima de sub camuflajul celui de-al doilea, pentru a aluneca uşor-uşor, spre finalul conversaţiei, dacă am citit bine, exact în capcana pe care voiau să o deconspire. Van Gogh a fost deja uc
