Putini oameni isi mai amintesc astazi de incredibilul plan de topire a Oceanului Arctic, pe care se presupune ca l-ar fi inaintat chiar Lenin la scurt timp dupa Revolutia Rusa.

Problema strategica a Rusiei consta in faptul ca nu dispune de un port cu ape calde pentru marina. Exista un litoral imens, dar partea lui cea mai insemnata se afla in nordul Siberiei. Acolo pamantul e inghetat permanent, iar apele sunt acoperite de banchize.

In schimb, Oceanul Arctic este alimentat de raurile de apa dulce care curg din Siberia. Planul lui Lenin era sa indiguiasca aceste rauri, schimbandu-le directia catre sud.

Prin aceasta, s-ar fi incalzit climatul Siberiei, extinzandu-se pamanturile arabile, s-ar fi construit hidrocentrale pe rauri care ar fi furnizat electricitate pentru dezvoltarea industrial si lucrul cel mai important, s-ar fi redus debitul de apa dulce in ocean.

Acest lucru ar fi dus in viziunea lui Lenin si a comunistilor sai la modificarea concentratiei saline si implicit la topirea ghetarilor, ceea ce ar fi insemnat deschiderea de porturi pentru marina rusa, oferindu-i acces usor spre restul marilor lumii.

Acest plan nu a fost infaptuit, dar, mai tarziu in 1956, Uniunea Sovietica a recidivat, propunand SUA asocierea la un proiect privind construirea unui baraj peste stramtoarea Bering, care, la fel ca in planul lui Lenin, ar fi incalzit Oceanul Arctic. Pompe atomice ar fi fortat circulatia apei spre nord, incalzind atat litoralul Siberian cat si pe cel al Alaskai.

Dupa ce expertii din SUA au analizat minutios planul, l-au respins, deoarece in cazul in care ar fi acceptat, coasta Vestica a Americii ar fi fost inundata, nivelul apei crescand cu circa 2 metri.

Fara a-si pierde curajul, sovieticii au facut o propunere similara Japoniei, de aceasta data pentru a incalzi marea Ohotsk. Au f