În iunie 1996, am fost în Africa de Sud într-o delegaţie parlamentară, condusă de Oliviu Gherman, preşedintele Senatului. Am avut şansa imensă de a-l întâlni pe Nelson Mandela.

Era la doi ani de la primele alegeri multirasiale şi tot la doi înainte de expirarea acordului istoric dintre cele trei etnii principale, care atribuia preşedinţia lui Mandela, vicepreşedinţia lui De Klerk, fostul preşedinte, care decisese încetarea regimului de apartheid, iar preşedinţia parlamentului, unei doamne, al cărei nume l-am uitat, care reprezenta comunitatea indiană. I-am întâlnit pe toţi trei.

Mandela era întruchiparea omului de stat. De Klerk era omul politic care avusese curajul de a anunţa public că Africa de Sud intră în rândul ţărilor democrate. Şi unul, şi altul au contribuit în egală măsură la împiedicarea unui război civil devenit iminent. De Klerk, pentru că reuşise să-i înfrunte pe adepţii apartheid-ului aflaţi dintotdeauna la putere şi vinovaţi de crime, Mandela, pentru că îi convinsese pe radicalii din Congresul Naţional African să renunţe la răzbunare.

Amândurora le revine meritul de a fi impus o politică de conciliere naţională. Au primit amândoi Premiul

Nobel pentru Pace în acelaşi an, 1993.

A câştigat admiraţia unei lumi întregi

Când acordul din 1994 a expirat, înainte de sfârşitul secolului, concilierea fusese realizată în mare măsură. Din păcate, după retragerea lui Mandela, chiar dacă n-a mai existat politică antirasială, iar actele de răzbunare au fost relativ rare, preşedinţii care au urmat nu s-au putut ridica la înălţimea predecesorului lor şi situaţia economică a ţării s-a deteriorat. Cu toate acestea, Africa de Sud nu mai este şi nu va mai fi niciodată cea dinainte de 1990.

Cum a reuşit Mandela să împace, fără vărsare de sânge, o ţară aflată de ani buni în pragul războiului civil, iată o întrebare pentru istorici. O