În urmă cu mai bine de zece ani, tot înObservator cultural, publicam un articol intitulat „Umbra cavalerului“. Era dedicat vechiului meu prieten, pictorul Ioan Sbârciu. Nesfîrşite nopţi „de veghe“ ne-au consolidat prietenia. Nopţi petrecute în atelierul său, printre pînzele dedicate Cavalerului Tristei Figuri, printre nuduri ivite tot pe pînză ori cartoane colorate, printre schiţe de peisaje mirifice. La rugămintea mea, pictorul i-a oferit şi lui Sancho Panza şansa de a ocupa un loc în cîteva rame. Eram, constant, uimit cum prietenul meu pictează noaptea, numai noaptea. Dormea doar cîteva ore, apoi se scula puţin după miezul nopţii, îşi aprindea luminile fixate-n numeroase colţuri ale încăperii şi începea să lucreze. Liniştea (şi neliniştea...) nopţii, misterul ei, şoaptele şi inefabila ei muzică îl incită, îi dau putere şi inspiraţie.
Uneori mă suna la ore mici. Ajungeam în atelierul său şi, la umbra şevaletului, ne puneam pe povestit. Aşa, pur şi simplu. Apoi... l-am văzut tot mai sporadic. Atît pe el, cît şi picturile sale. Intrase în alte „hore“. Rector şi profesor la Academia de Arte din Cluj, senator, preşedinte de filială UAP, conducător de tabere de creaţie, de cluburi artistice etc. etc... Şcoala de pictură din Cluj, la această oră bine apreciată în lume, îi datorează şi lui ceva din faima cîştigată. Dar nopţile prieteniei noastre dispărură, precum şi... expoziţiile sale. Ne mai telefonam uneori, iar eu obosisem să-l tot întreb: cînd mai deschizi o expoziţie, măi, Quijote?!
Iată că surpriza a venit după mai bine de zece ani. Brusc, cavalerul nopţii, cum îi mai ziceam eu, anunţă deschiderea unei expoziţii. Douăsprezece săli la Muzeul de Artă din Cluj. Ne-am plimbat prin ele doar noi doi, ca-n vremurile de altădată. Am fost copleşit de emoţie. De uluială şi bucurie totodată. Pînze mari, unele cît un întreg perete, te ademeneau să i
