Una dintre cele mai interesante şi mai provocatoare întrebări la care trebuie să răspundem (nu fiindcă ne-ar obliga cineva, ci pentru că este vorba de însuşi obiectul cronicilor şi cronicarilor literari) este dacă noua epocă, deschisă prin momentul Decembrie 1989 şi făcută posibilă de el, a generat şi o nouă literatură. O literatură nu ca produs, însumat, al talentului individual, debordînd pe deasupra tuturor contextelor şi exprimînd nu altceva decît vocaţia scriitoricească într-un regim politic sau altul; o literatură ca produs predictibil şi vizibil al unuisistem sociocultural fundamental diferit de sistemul centralizat şi etatizat din epoca totalitară.

Există şi se manifestă, direct ori mediat, forme explicabile de nostalgie după vremurile frumoase de odinioară, din „Epoca de Aur“, în care „noi citeam“, în care „noi stăteam la coadă“ la romanele lui Preda, în care era „respect pentru valori“. Astfel de nostalgii nu sînt neapărat ale nostalgicilor socialismului real, ele fiind întîlnite şi la intelectuali, din generaţiile mai vîrstnice, cu o reală rezistenţă anti-comunistă (politică) ori a-comunistă (culturală). Imaginea cozilor nesfîrşite la Cel mai iubit dintre pămînteni a devenit un icon al spiritului românesc şi al culturii autohtone în rezistenţa lor la totalitarismul paranoic din anii ’80. Ea rămîne, neîndoielnic, o imagine a ceva ce scriitorimea noastră a opus şi a contrapus regimului dictatorial; un simbol al opoziţiei şi al rezistenţei, minimalizate, ambele, în anii ’90 (de pe o platformă de anticomunism pur şi dur, maximalist) şi bagatelizate în prezent (de pe o platformă de comunism teoretic fără priză la realitatea istorică şi socială). O putem vedea, însă, şi ca pe o emblemă a rezistenţei, şi ca pe o fotografie a unei stări de lucruri din care ea a decurs logic.

În prima variantă interpretativă, o grilă idealizantă deplase