Sub povara celor peste 80 de ani, moş Abil îşi depăna amintirile, cu multă părere de rău, firul aducerilor aminte care cesta, ca o subţire dâră de lumină, ceaţa vremurilor trecute.

Cu ochii umezi de duioşie, începu a povesti: „Pe locul Caraharmanului, a fost mai demult o cetate foarte veche, o frumoasă şi puternică cetate negustorească. În ea mişunau negustori turci şi greci, care ziua încărcau bucate şi vite multe, iar seara se adunau să-şi împartă de-ale gurii,mai ales măsline şi smochine. Spre miazăzi, lângă capul Midia, era o biserică spre care ducea o şosea pietruită şi ale cărei urme se văd şi astăzi. Locul unde a fost biserica se numeşte şi acum Kilisegic (Bisericuţă). Dealul, care se află la miază-noapte şi răsărit de Caraharman, poartă numele de Ghiaurchioi, adică „Satul creştinilor”. Când au venit bătrânii noştri de aici, au găsit acolo pe deal, un sat de creştini. Ei se numeau capsomani şi vorbeau un fel de turcească. Pe vremea turcului, aici, în Caraharman, se găsea una din cele mai mari târle ale lui Asan paşa, care şi avea conacul la Babadag. Tot aici, îşi zidise paşa vestitele lui grajduri, în care îşi adăpostea iarna hergheliile de cai, ce păşteau toată vara pe întinsele câmpii de le balta Caraharmanului până dincolo de Idriscuius, la Dunăre.

Se zice că odată, Asan paşa, adusese şase cai arăbeşti buni de curse, pentru tamaslâc. Cel din urmă mânz s-a prăpădit în timpul războiului de la 1877, cu Moscovul şi Românul. Multe vite păşteau pe atunci în Dobrogea, dar se făceau şi bucate din belşug. De aceea i se spunea şi Dobrogea de aur. Geamia din sat a fost zidită de un negustor bogat, Iazâgi Amet, care venise tocmai din Asia Mare, anume ca să încarce bucate. În curtea geamiei este şi acum o piatră scrisă turceşte, înnegrită de vremuri, pe care poţi citi aceasta”. Şi moş Abil scoase un lung şi trist oftat, ştergându-şi abureala