Această ocupaţie, de a scrie editoriale, în general încărcată de sensuri şi de nuanţe, are şi momente în care nuanţele şi sensurile nu mai au niciun rost. Clipe în care dacă te dai după cireş şi nu spui lucrurilor pe nume nu faci altceva decât să serveştifondante şi praline unor oameni cărora le e foame de pâine goală.

Acest decembrie este unul din acele momente. Etape jucate în faţa aproape nimănui, stadioane chelite de oameni, văduvite de pasiune, transformate în teritorii unde se frâng oase, se degeră şi se orbecăie. Trebuia făcut ceva cu acest calendar, să nu se ducă până înainte de Crăciun. Nu invocaţi englezii, care până la Sfântul Ion dispută vreo patru etape! Ei au o tradiţie în sensul ăsta, dar mai ales au stadioane. Noi avem nişte tăpşane denivelate, îngheţate, omologaate pe bază de plocoane şi prieteşuguri. Câteva cazuri particularemerită luate în detaliu.

Piciorul lui Dan Roman s-a rupt la Botoşani, pe un teren îngheţat. O vreme, până când i-am ascultat pe cei implicaţi, am crezut că momentul nefericit al fracturii putea surveni oricând, chiar şi în luna mai, că n-are nicio legătură cu terenul. Dar vorbind cu acei oameni,care au fost acolo, la doar câţiva paşi de osul trosnind, mi-am dat seama că terenul a contribuit şi el la nenorocire.

Sigur că Botoşaniul e în primul an de elită şi funcţionează cu dispensă relativ la instalaţia de încălzire şi la nocturnă. Poate că e normal ca nou-veniţii să se bucure de înlesniri, însă ele ar trebui restricţionate. Da, poţi juca fără nocturnă, dar nu în iulie şi august. Pentru acele meciuri, închiriezi un teren cu reflectoare, să nu moară oamenii de cald. Iarăşi, da, poţi juca acasă fără încălzire în gazon, dar nu în decembrie şi februarie. Înaceste luni, te duci în altă parte. Aşa cum în ţara asta se pot reglementa cauciucurile de iarnă obligatorii pentru toţi amărăşteni