De-a lungul timpului, am auzit de câteva ori o întrebare al cărui rost nu l-am înţeles niciodată: “Dacă ai fi în mijlocul unui incendiu şi ai avea de ales între a salva un om şi un tablou nepreţuit de Rembrandt, ce ai alege?” Asta pentru că întotdeauna alegi, din toată inima, viaţa. Apoi mintea urmează firesc drumul inimii şi îi spune că a făcut alegerea cea bună: viaţa însăşi este cea mai desăvârşită formă de artă, omul pe care l-ai salvat ar putea face, în cursul existenţei sale, lucruri mai valoroase pentru ceilalţi decât pictura în sine, ar putea deveni într-o zi bunicul copilului care l-ar putea salva într-o bună zi pe nepotul tău. Şi chiar dacă nu va fi deloc aşa, secunda în care alegi omul este un moment de sănătate mintală, de încredere constructivă în viaţă, în lume şi viitor.

Mi-a revenit această întrebare în minte după ce am citit scrisoarea prin care Patriarhul Daniel le cere şefilor Consiliilor Judeţene să dea câte 300.000 de lei din bani publici pentru proiectul său faraonic, catedrala Mântuirii Neamului. Iar mulţi dintre aceştia spun că vor prevedea această sumă în bugetul pe anul viitor, ca o ilustrare perfectă a modului în care capii bisericii şi cei ai ţării sunt dispuşi să sacrifice oamenii, de dragul PROIECTULUI.

Patriarhul Daniel impune pe agenda publică o nouă temă care ar trebui să cutremure toată fiinţa creştină mai tare decât spaima faţă de ziua de mâine şi grija faţă de familia proprie. Acestea devin detalii nesemnificative în faţa grandorii lucrării ce stă a fi înfăptuite, în timp ce drama e alta: criza economică ameninţă “importantul şantier bisericesc”, după cum se arată în scrisoarea trimisă preşedinţilor de CJ-uri pentru a cere ajutor în sumă fixă. Iar autorităţile locale încep să discute cu toată seriozitatea despre cum să pună marele şantier al lui Daniel la adăpost de recesiune, în timp ce criza loveşte în voie umil