La prima vedere pare puţin cam deplasat să vorbim despre bucurie taman în post (sau în legătură cu postul). Pentru mulţi (şi, în general, pentru cei care nu postesc) perioada aceasta de înfrânare e asociată cu întristarea şi crisparea, cu o izolare de toate bucuriile. Mulţi se uită suspect la tine dacă îndrăzneşti să zâmbeşti (măcar) atunci când posteşti. Poate că aşa va fi fost cu postul precreştin: evreii îşi smoleau feţele, îşi puneau cenuşă în cap, unii se afişau pe la colţurile uliţelor în atitudini care sugerau cât de rugători şi postitori sunt. A venit însă Hristos şi a adus şi „scandalul“ acesta al postului luminos: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei 6, 16-18).
Aşadar nu este nici o incompatibilitate între post şi bucurie, mai ales când ne mai şi străduim să-l primim în ieslea sufletului nostru pe Hristos, prin taina sfintei împărtăşanii. Dar ce fel de bucurie să fie totuşi aceasta? Căci nu poate fi vorba de una dintre bucuriile simple ale vieţii: nu vorbim de bucuria celui care a luat un examen sau a câştigat la loto, nici de bucuria îndrăgostitului care află că este, la rându-i, iubit. Nu vorbim nici măcar de bucuria intelectuală provocată de lectura cărţilor. E vorba de un fel de bucurie pe care o vom numi bucurie creştină. E genul de bucurie pe care o poţi avea, fără vreo întrerupere, aici, pe pământ, şi care va fi multiplicată de mii de ori în viaţa de veci.
Chiar şi când mustră, chiar şi când plâng
De fiecare dată când se vorbeşte de Părintele Cleopa, una dintre trăsăturile evidenţiate la duhovnicul de la Sihăstria este to
