Fiindcă se apropie Crăciunul, după care vom intra în hibernare, vă propun câteva gânduri la care să medităm liniştiţi la gura sobei - sau, după caz, lângă calorifer. Asta dacă nu cumva alegem să plecăm în vacanţă, pentru a uita o vreme de noi înşine, fugind din vieţile noastre şi transformându-ne în turişti veseli şi nepăsători.

Haideţi să ne imaginăm următoarea situaţie: un vapor este avariat şi se scufundă în mijlocul oceanului; doar un singur pasager reuşeşte să îşi salveze viaţa şi ajunge înot pe ţărmul unei insule; insula, precum şi apele din jurul ei până la o distanţă de un kilometru de ţărm, se află în proprietatea legitimă a unei persoane care nu îi permite naufragiatului accesul pe proprietatea sa. E limpede că proprietarul insulei respectă principiul nonagresiunii: el nu iniţiază nici un act de agresiune împotriva naufragiatului prin aceea că nu îi permite accesul pe proprietatea sa. (Dimpotrivă, dacă naufragiatul s-ar opune deciziei proprietarului, el ar fi cel care al încălca principiul nonagresiunii). Este iarăşi limpede că, în felul acesta, soarta naufragiatului ar fi pecetluită.

Majoritatea libertarienilor ar spune: asta e, nimeni nu poate fi ţinut responsabil pentru ghinioanele altora. Aşa este. Numai că moartea naufragiatului ar fi putut fi evitată dacă proprietarul insulei ar fi luat altă decizie. Şi el chiar ar fi putut lua altă decizie dacă ar fi ţinut cont de următorul principiu etic, pe care îl voi numi principiul asistenţei: „fiecare om trebuie, dacă acest lucru îi stă în putere, să acorde asistenţă altora în situaţii de urgenţă”. Nerespectând acest principiu, proprietarul insulei este blamabil din punct de vedere etic, chiar dacă el nu a încălcat principiul nonagresiunii.

Haideţi acum să ne imaginăm şi o altă situaţie. Un copil ceva mai aventuros se caţără pe un gard, îşi pierde echilibrul şi cade pe proprietatea împrejmui