Un site de umor a zis că lumea s-a pus cu fundul în sus. Cum altfel s-ar explica un Știrbu la Cultură, o Greblă la Curtrea Constituțională și un clan de interlopi pe nume Sadoveanu?

Un sfert de secol, știrb cu un an. O generație. Timp suficient pentru copiii revoluției să crească din părinți care încă-și mai aduc aminte de Plenarele CC al PCR, de cozile la benzină și canistre dosite în balcon, de banane verzi pe bibliotecă și de accentul inconfundabil al Tovarășului.

Ce-i mai invidiem pe „Copiii Revoluției”. De ani de zile deja circulă pe rețele de socializare colecții de fotografii cu lucruri importante pentru tineri în comunism: casete BASF fotografiate lângă creioane cu mesajul „ei nu vor ști niciodată care e legătura dintre cele două” sau colecții de „Cutezătorii”, „Cireșarii” or „Racheta Albă”. Televiziunile mai reiau, periodic, „Toate pânzele sus” și dacă ai noroc mai dai, în zapping-ul cotidian, de producții ale lui Gopo, Veronica ori Maria Mirabela, de scheciuri cu Toma Caragiu, mai prinzi câte un interviu memorabil cu Ștefan Iordache sau cu Marin Moraru, cu sprâncenatul Albulescu sau cu Rebengiuc.

Oamenii ăia, o mână de oameni, au ținut o nație prin întunericul celei mai lungi nopți pe care ei, „Copiii Revoluției”, n-o pot pricepe decât din povești la gura sobei. Doar că noi nu mai povestim. Am înlocuit sobele cu centrale proprii de apartament sau încălzire șmecheră, direct prin podea în amintirea serilor reci de altădată.

Unde sunt Rațiu și Coposu?

Douăzecișipatru de ani sunt îngrozitor de mulți. Deja bărbații care aveau vârsta de azi a Libertății la vârsta eliberării lor vorbesc nostalgic de anii ’90, de banii ușori pe care-i făceai atunci, de Rațiu, Coposu, Câmpeanu, de Piața Universității și marile mișcări sindicale ale primului deceniu după 1989 și inevitabil, dar inevitabil când vine vorba de prezent, îți vor vorbi, scârbiți, d