Jocurile şi jucăriile au un rol extrem de important în dezvoltarea cognitivă şi comportamentală, dar totodată ele reprezintă şi un mijloc eficace de integrare culturală. Cu alte cuvinte, prin joc copiii sunt învăţaţi să îşi asume valorile şi modelele culturii din care fac parte, o realitate valabilă mai ales pentru societăţile vechi, în care şi divertismentul servea la adaptarea culturală. Dar cum funcţionează mai exact acest lucru? Vom încerca să ne apropiem puţin de lumea copiilor din spaţiul greco-roman, pentru a vedea dacă prin joc ei învăţau de fapt să accepte şi să se poarte cum se cuvine în societate.

Încă din anii ’30 se vorbea despre faptul că joaca copiilor nu e doar o imitaţie a ceea vedeau prin jur, ci o interacţiune conştientă cu cultura dominantă, pe care o experimentau şi o testau[1]. Copilăria îi pregătea pentru maturitate, o maturitate în care normele şi regulile sunt esenţiale, dar şi abilităţile fizice şi intelectuale, antrenate şi ele din plin prin joacă. Dar de unde ştim cum se jucau copiii? În principiu avem documentaţie arheologică şi câteva repere în sursele scrise sau iconografice (pe vase, sarcofage). Artefactele nu sunt mereu uşor de interpratat, căci multe pot avea şi o semnificaţie rituală, ca de pildă figurinele din mormintele copiilor.

Şi Platon, şi Aristotel vorbesc despre jocurile copilăriei, concentrându-se pe rolul acestora în dezvoltarea caracterului. Poetul Martial a scris câteva epigrame pe această temă, descriind cum se foloseau anumite jucării. Pollux a întocmit un dicţionar de termeni greceşti unde nu lipsesc nici jocurile.

De-a lungul timpului s-au dezvoltat mai multe teorii privind funcţiile jocului. La începutul secolului al XX-lea Karl Groos credea că astfel copiii îşi îmbunătăţesc nişte instincte deja existente, dar el pornea de la ideea că aceştia ar şti de la bun început ce abilităţi să-şi dezvol